Şi puţină bibliografie

Hârţogăraia m-a ţinut puţin deoparte şi chiar mai mult neinspirată. Nu că ar fi vreo mare încercare scriitoricească să tastez câteva rânduri pe blog, însă e o încercare a spiritului. Şi dau greş.

Am reuşit acum să mă adun. Asta datorită unei noi sesiuni de cumpărături. Temperaturile sub 30º sunt cu adevărat motivante pentru cumpărături tomnatice, adică în limbajul meu, cărţi. Iar relativ noua locaţie a Librăriei Cartea de nisip uşurează mult alegerile. Răcoare, rafturi plăcut dezorganizate şi reduceri! Bun, astea nu ţin de locaţie, ştiu. Dar le-am găsit uşor şi e un prilej bun să caut ce mai doream cu speranţa că va avea lipită eticheta cu "preţ nou".

Ce-am luat? "Noul val" al cinematografiei româneşti al lui Mihai Fulger. Spre ruşinea mea, deşi l-am am colaborat cu el la foaia de festival a Timishortului, habar nu aveam de cartea lui publicată în 2006. Mai ales dacă ne gândim la mima serioasă ce-o adopt când vorbesc de o posibilă înrolare la UNATC, la Regie de film şi televiziune, nu? Bun, mi-am pus cenuşa în cap, o şi înghit, gata, mă apuc să mă documentez mai serios! Nu am rezistat şi-am dat gata un capitol aşteptând la notar. Capitolele sunt douăsprezece la număr şi fiecare din ele îi este acordat unui regizor român cu activitate de după 1989. Nae Caramfil, patru lungmetraje, colaborări cu francezii şi italienii, regrete : ".. în România.. Valoarea nu reprezintă o monedă de schimb, pentru că jocul este controlat de către persoane care nu cred decât în propria lor valoare." Am să amân restul cărţii, din lipsă de ceva necitit, pentru următorul drum ceferist.

Am mai cumpărat ceva. O lectură, o povestire de călătorie. Bucureşti. Amintiri şi plimbări. Încă mai sper ca harta s-o cumpăr direct de-acolo, dar mă mănâncă rău palma. Sincer, nu ştiu de care dintre cărţi sunt mai entuziasmată. Pănă data viitoare, poftiţi..

"Urmărirea imaginilor mereu reluate ale unui Bucureşti impregnat de maleficii şi farmec, expus şi ascuns, înduioşător şi dezgustător, ne-ar putea face şă ne întrebăm de ce şochează acest oraş al Balcanilor ce se vrea european. E poate vorba de decalajul dintre pretenţia de apartenenţă la Europa şi o experienţă doar parţial trăită a acesteia, ceea ce intrigă şi creează o anume stânjeneală. Este de fapt un amestec de stânjeneală şi fascinaţie; Bucureştiul sfidează."

(Catherine Durandin, 2006)

Numărătoarea inversă

Nu ştiu exact când a început. Probabil am ratat startul. Cert este că plec într-o săptămână şi-un şniţel la Bucureşti. Nu e definitiv. Nu încă. Plec ca să-mi pregătesc calea, să întind covorul roşu şi altele. Mai exact, merg să mă înscriu la master, motivul principalo-secundar pentru care mă şi mut acolo. Unde? Universitatea Bucureşti, unde altundeva? Care master? M-ar interesa cel de Jurnalism tematic, dar atât pot să spun. Am să aplic orbeşte şi la celelalte specializări în acontul aceloraşi 150 ron, însă preferinţa am rostit-o deja.
Nu e neapărat o alegere firească, ci e opţiunea cea mai bună în situaţia de faţă. Dat fiind că nu am şansa de a continua pe Jurnalism sportiv, aşa cum vor face colegii şi prietenii mei din Timişoara. Oricum, am realizat că dincolo de dorinţa abudentă şi apetitul pentru sport, nu sunt prea pregătită pentru a analiza aşa cum se cuvine aceste desfăşurări de forţă, aptitudini şi muşchi. Un alt oricum, uşa nu o închid ci am să văd încotro mă îndrept naturalmente.
Numărătoarea inversă, da. La împachetat. Am prea multe lucruri de luat la mine, prea puţin spaţiu în care să le înghesui dincolo, prea puţine mâini pentru cărat. Aşa că profit de cele două drumuri din luna septembrie cu R 696 şi R 695 şi mă mut în două tranşe.
Am mai întrebat ici-colo ce trebuie să-ţi iei la tine când te muţi într-un loc nou. Nicu mi-a spus clar: "câte una din fiecare". Furculiţă. Cană. Aici sigur voi lua două, trei. Prosoape? Multiplu.
Am şi un număr obligatoriu de pluşuri de luat. Toaleta mea! E plină. Am un dulap cu patru rafturi. Cum să fac să sortez? E aproape imposibil. Plus atâtea cabluri şi gadget-uri obligatorii pentru o viaţă normală, corect? I could really need a fellow friend right now şi pinguinu tocmai s-a înrolat în clasa muncitoare, iar blondie e în vizită în ţara cartofilor, Belinţ.

Pe bune acum, cum duc cutia asta plină de accesorii acolo? Sugestiile sunt bine primite. Şi nu, nu las nimic acas.

Ce-i cu numele crispat al blog-ului?

Sper că dacă îl justific înainte de a ridica întrebări, nu o să pară şi altora crispat.

În drumurile mele către Bucureşti, fie că mă întălneam cu boyfriend, fie că mai mergeam pentru vreun meci mai răsărit sau eram doar în trecere spre alte destinaţii deloc exotice, am ales să călătoresc noaptea. Nu ştiu dacă se justifică pentru că abia aşteptam să văd lumina zilei, dar mi se părea mai economic în timp. Noaptea oricum avea să treacă lent, întunericoasă, singuratică. Ziua ar fi fost altfel. Plus că, ar fi inclus conversaţii cu partenerii de drum, discuţii de care fug precum dracu' de tămâie. Long story short, mereu mă urcam în trenul Rapid 696 care pleacă din Timişoara Nord pe la 22:40 şi soseşte de obicei, cu o oră întărziere faţă de cât îşi propune, în gara Bucureşti Nord.
La întoarcere, rapidul îşi schimba numărul în 695 şi străbătea aceleaşi coline şi orăşele, făcea pauze de respiro în cele mai mari, îşi reducea viteza pe lângă Dunăre ca s-o pot urmări de pe locul meu de la geam. Mereu la geam.
Acum că mă gândesc, aş putea opta pentru un 695,5. O cale de mijloc. Căci şi eu sunt grav împărţită între cele două destinaţii. Nu e o alegere grea. Bucureştiul. Tocmai asta mă sperie. Căci e o alegere naturală, pe care am făcut-o atât de uşor încât mă sperie propria mea naivitate.

Cine ştie? Oi trăi şi-om vedea şi-om povesti.

Let's start with the beggining

Mi-e atât de greu să încep un nou blog, o nouă epocă de postări şi gânduri. Lucrurile sunt mai uşor de suportat atunci când sunt cât mai puţin vizibile. Totuşi, fără a mă infatua cu persoana mea complexă, ştiu că nu mai e cazul să aleg drumurile uşoare. Aşa că o voi face iarăşi, expunerea asta internautică!

E un blog aniversar. Un eveniment următor o impune. O călătorie care nu se vrea scurtă.
Un drum de 530 şi-un pic de kilometri. Pot să-i spun chiar "a one way trip". Un voiaj care pretinde ceva mai mult de 3-4 schimburi şi periuţa de dinţi.

Habar nu am de ce o lungesc atât. Plec din Timişoara şi mă stabilesc în Bucureşti. Momentan, îmi acord şansa pentru doi ani. Încerc să fiu realistă şi să recunosc că poate oraşul ăsta nu va fi exact cum l-am visat eu de patru ani încoace. Gata? Pot să mă întorc la a fi visătoare? Da, oraşul mi se va potrivi ca o mănuşă, ca un inel de logodnă, ca Yoko lui John şi ca Cher lui Sony.

Şi are să fie o călătorie interesantă. Pentru că aşa îmi reuşesc mie experienţele de genu'. Aşa că, mommy & daddy's girl părăseşte cuibul. Ca o vrăbuiţă mică şi şchioapă. Nu sunt de acord cu ideologia "fată de casă", dar ce ştiu acum e prea puţin. Ştiu că dacă aş rămâne acasă, aş risca şi peste doi-trei ani să mă trezească mama cu cafeluţa pregătită şi hainele călcate. E timpul pentru propriile lecţii şi propriul drum. So hop in, everyone!